Descoperă obiective cultural-istorice din Sectorul 5
For English version of this article, press here
Opera Națională București
Localizare: Bulevardul Mihail Kogălniceanu nr. 70-72, sector 5, București
Actuala clădire a Operei Naționale a fost ridicată în anul 1953, urmând planurile arhitectului Octav Doicescu. În prezent, clădirea se află pe lista monumentelor istorice din București.
Scurt istoric
Inițial, instituția a purtat denumirea de Teatrul de Operă și Balet. Actuala clădire a Operei Naționale a fost inaugurată la data de 9 ianuarie 1954, iar primul său spectacol de operă a fost Dama de pică, de Piotr Ilici Ceaikovski.
Fațada clădirii are un portic cu trei arcade împodobite cu doua basoreliefuri, unul înfățișând o scenă de operă (creație a sculptorilor Zoe Băicoianu și Boris Caragea), iar celălalt, zborul unor balerini (sub semnătura sculptorului Ion Vlad). Trei uși de acces permit intrarea publicului în holul fastuos, structurat pe două niveluri. Sala de spectacole are o capacitate de 952 de locuri, fiind luminată de un spectaculos candelabru cu 100 de brațe de cristal aurit.
Nu mulți știu că la ultimul etaj al clădirii se află Muzeul Operei, un spațiu multifuncțional în care se găzduiesc evenimente culturale, lansări de carte, expoziții, conferințe etc.
Pe peluza din fața Operei Naționale se înalță statuia din bronz, reprezentare a marelui compozitor George Enescu (1881 – 1955), creație a sculptorului monumentalist Ion Jalea, și bustul compozitorului Gheorghe Stephănescu (1843 – 1925), fondatorul Operei Române.
Poate că nu știai, dar intrarea la spectacolele Operei Naționale București este condiționată în prezent de codul vestimentar smart casual.
Cartierul Cotroceni
Situat în sectorul 5, cartierul Cotroceni este renumit datorită monumentelor sale istorice și caselor cu arhitectură excepțională (clădiri antebelice și interbelice). Cartierul se leagă de locurile de referință ale Capitalei, precum Palatul Cotroceni și Muzeul Național Cotroceni, Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila (proiectată de Louis Blanc în stilul Beaux-Arts), Opera Națională, Biserica Sfântul Elefterie, Casa generalului Cezar Golici, casa în stil mauro-florentin Carol Gagel, Parcul Romniceanu cu Scările Romniceanu (din Parcul Romniceanu) etc.
În cartierul Cotroceni au locuit personalități ale culturii române, precum: Liviu Rebreanu, Marin Preda, Ion Barbu, Ion Minulescu.
Palatul Cotroceni
Localizare: B-dul Prof. Dr. Gheorghe Marinescu, nr. 2, sector 5, București
Palatul Cotroceni a devenit după Revoluția română din 1989 reședința oficială a Președintelui României, fiins unul dintre cele mai frumoase palate aflate pe teritoriul României.
Scurt istoric
Ctitorul ansamblului Cotroceni a fost domnitorul Țării Românești Şerban Cantacuzino (1678-1688).
În anul 1852, Palatul Cotroceni a devenit reședința de vară a unui alt domnitor, Barbu Dimitrie Știrbei.
În anul 1896, s-au mutat la Palatul Cotroceni Principesa Maria și Principele Fredinand.
În anul 1916, la Palatul Cotroceni a avut loc Consiliul de Coroană, prezidat de Regele Ferdinand, în care s-a stabilit intrarea României în primul Război Mondial de partea Antantei.
Venirea lui Carol I de Hohenzollern, ca principe al ţării, în anul 1866, obţinerea independenţei statului în anul 1878 şi proclamarea României ca Regat în anul 1881 au marcat decisiv evoluţia ansamblului Cotroceni. Carol I a dorit amenajarea acestuia într-un palat. Un credit guvernamental a fost deschis în anul 1893, destinat restaurării palatului regal. Astfel, în timpul domniei regelui Carol I s-au transformat vechile case domneşti de la Cotroceni într-un palat regal modern, beneficiind de utilităţile timpului, rafinat decorat în stilul eclectismului francez de atunci. Principesa Elisabeta de Wied (Regina Elisabeta a României și soția domnitorului Carol I) a reunit de-a lungul timpului numeroşi literaţi, muzicieni și alți artiști invitaţi periodic la reşedinţa din Cotroceni. În timpul Războiului de Independenţă (1877 – 1878), în semn de solidaritate, Regina Elisabeta a României a organizat la Cotroceni un spital, venind în ajutorul celor răniţi pe front.
Arhitectură
La începutul domniei sale, Principele Carol I al României a primit, ca reședință de vară, vechile case domnești de la Cotroceni și hotărăște să construiască în incinta mănăstirii un palat, care să-i servească drept reședință oficială în București. Planurile edificiului au fost realizate inițial de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic venețian. În anul 1883 Guvernul acordă un credit de 1.700.ooo de lei pentru dărâmarea vechilor case domnești și construirea palatului de la Cotroceni. Construcția a început în anul 1888. Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a refăcut aripa nordică în stil național romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra, și două foișoare cu coloane. Somptuosul Hol de Onoare unește primul nivel de parter prin scara din marmură italiană de Cibolino.
Avariat în timpul cutremurului din 1977, lucrările pentru restaurarea sa, conduse de arhitectul Nicolae Vlădescu, au durat aproximativ 10 ani.
Muzeul Național Cotroceni
Din anul 1991, corpul istoric al palatului a fost deschis vizitatorilor, devenind Muzeul Cotroceni, unul dintre obiectivele istorice cel mai bine conservate din București. În anul 2009, după lucrările de restaurare, a fost inclusă în traseul muzeal și Biserica Cotroceni. Pe lângă obiectele de patrimoniu ce pot fi vizitate în muzeu, tot aici se găzduiesc importante evenimente cultural-artistice, expoziții, conferințe etc.
Palatul Parlamentului – Casa Poporului
Localizare: Strada Izvor 2 – 4, sectorul 5, București.
Situat pe Dealul Arsenalului, Palatul Parlamentului este încadrat de strada Izvor la vest și nord-vest, Bulevardul Națiunile Unite spre nord, Bulevardul Libertății la est și Calea 13 Septembrie la sud.
Scurt istoric
Palatul Parlamentului a fost cunoscut înainte de 1989 sub denumirea de Casa Republicii sau Casa Poporului.
Construcția este a doua cea mai mare clădire din lume, după Pentagon. Are 84 de metri înălțime la suprafață, 92 de metri adâncime în subteran, 9 niveluri la suprafață și alte 9 în subteran (dintre care doar patru sunt utilizabile); în subteran se găsesc tuneluri alambicate, precum și două adăposturi atomice uriașe, deoarece Nicolae Ceaușescu se temea de o confruntare nucleară în timpul Războiului Rece).
Clădirea are o suprafață desfășurată de 330.ooo de metri pătrați. Construcția a început în iunie 1984 și a fost planificată să fie terminată 2 ani mai târziu, dar nici astăzi nu este finalizată.
Terenul pe care este acum amplasată Casa Poporului a fost cândva soclul unuia dintre cele mai mari cartiere din București, Cartierul Uranus, fiind adesea comparat cu cartierul Montmartre din Paris. Pentru construcția gigantică Palatului Parlamentului a fost nevoie ca 50.ooo de familii să fie mutate brutal din casele lor, oferindu-li-se unora doar câteva zile pentru a-și organiza plecarea – în caz contrar, constructorii începeau demolarea fără altă notificare. Cei mai norocoși au fost mutați la periferia Bucureștiului, iar cei mai ghinioniști au fost trimiși în alte orașe din România. Era o practică obișnuită în timpul regimului comunist să se demoleze și să se separe familii, pentru ca oamenii să nu se poată organiza împotriva conducerii. În acest demers au fost demolate circa 5.ooo de clădiri.
Construcția palatului a implicat 700 de arhitecți, 20.ooo de muncitori și 5.ooo de soldați (pentru a menține costurile cât mai mici). Arhitectul șef avea doar 28 de ani la acea vreme, Anca Petrescu, și abia câștigase un concurs pentru dezvoltarea orașului, proiect inițiat de Nicolae Ceaușescu după cutremurul din 1977.
Costurile totale au fost estimate în 2006 la aproximativ 3 miliarde de dolari. Un lucru mai puțin știut este faptul că Rupert Murdoch s-a oferit să cumpere clădirea în anul 1990 pentru 1 miliard de dolari și să o transforme în cazino.
Din 1994 în clădire funcționează și Camera Deputaților. Din 2004 se află aici și Senatul României. De asemenea, Palatul Parlamentului găzduiește în numeroasele sale săli și saloane o întreagă varietate de evenimente, expoziții, întâlniri etc.
Structură
Clădirea are aproximativ 1.ooo încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, patru restaurante, trei biblioteci, două parcări subterane, o sală de concerte etc.
Despre covorul din sala Unirii se spune că a fost realizat dintr-o singură piesă şi că a fost adus în sală cu macaraua, prin tavan. Alții spun ca s-ar fi dărâmat un perete exterior pentru a-l introduce în sală. Se pare că tavanul din sala Unirii ar fi trebuit să se deschidă, pentru ca elicopterul prezidențial să poată ateriza direct în sală.
Muzeul Național de Artă Contemporană
M.N.A.C. a fost înființat în anul 2001 și a funcționat mai întâi în sediul fostei fundații Kalinderu sub numele de Kalinderu Medialab. Muzeul a luat naștere prin unirea Departamentului de Artă Contemporană al Muzeului Național de Artă al României (M.N.A.R.) cu Oficiul Național pentru Documentare și Expoziții de Artă (O.N.D.E.A.).
În anul 2004 M.N.A.C. s-a mutat cu sediul principal în incinta Palatului Parlamentului.
Colecția M.N.A.C. reunește peste 7.000 de lucrări ce datează din perioada postbelică și deține o remarcabilă colecție de diapozitive și negative fotografice, un fond documentar referitor la cultura vizuală din România, un fond de cataloage și publicații de artă și un important fond de carte de specialitate. Editura M.N.A.C. susține și promovează viitorul cultural-artistic al României, tipărind în medie anuală 10 titluri (monografii și cataloage de expoziții).
Muzeul Palatul Parlamentului
Pentru vizitatori
Clădirea Palatului Parlamentului poate fi vizitată doar cu programare, fiind deschisă însă în toate zilele săptămânii. Sălile care pot fi vizitate sunt: Sala Drepturilor Omului, Sala Nicolae Iorga, Sala Ion I. C. Bratianu, Sala Tache Ionescu sau Sala C.A. Rosetti.
Parcul Eroilor
Parcul Eroilor este amplasat în imediata vecinătate a stației de metrou Eroilor, a Spitalului Universitar și Operei Naționale. Parcul are câțiva vecini mai distanți, dar la fel de celebri: zona Cotrocenilor, lângă cursul Dâmboviței, și Biserica Sfântul Elefterie (opera arhitectului Constantin Iotzu).
Chiar dacă nu impresionează prin dimensiune, Parcul Eroilor este o zonă verde, un moment de respiro pentru bucureșteni, bucurând și skaterii, cu o zonă special amenajată pentru ei, dar și posesorii de patrupede din apropiere.
În Parcul Eroilor vei descoperi Monumentul Eroilor Sanitari, creație a sculptorului florentin Raffaello Romanelli (1856 – 1928), monument inaugurat la 4 ani după moartea artistului, în anul 1932. Din totalul de 300, peste 40 de opere ale sculptorului italian se află pe teritoriu României. Monumentul din marmură și bronz, cu altoreliefuri, rămâne peste veacuri un omagiu închinat medicilor, sanitarilor și surorilor voluntare care au participat la Primul Război Mondial. Pe unul dintre panourile basorelief de bronz sunt reprezentați Regina Maria și Principesa Elisabeta de România, în ipostaze de surori medicale, precum și Prințul Nicolae al României, în uniformă de cadet.
Piața Constituției
Localizare: În București, sectorul 5, vizavi de Casa Poporului, la intersecția bulevardelor Unirii și Libertății, separată de Parlament prin bulevardul Libertății.
Puncte de interes în apropiere: Parcul Izvor, Piaţa Unirii, Calea 13 Septembrie, Piaţa Francofoniei, Hotelul Marriott, Grădina Palatul Bragadiru, Mănăstirea Antim și bulevardul Regina Maria.
Piața Constituției este considerată una dintre cele mai bune locații pentru organizarea concertelor, spectacolelor în aer liber, paradelor sau târgurilor cu tematică, expozițiilor sau chiar curselor sportive. De asemenea, Piața Constituției este și locul unde bucureștenii numără ultimele clipe ale fiecărui an, la petrecerile spumoase care au loc aici de Revelion. În Piața Constituției au avut concerte celebrii: AC/DC, André Rieu, Bon Jovi, Elton John, Shakira, Robbie Williams, Sting, Lady Gaga, Leonard Cohen și mulți alții. Capacitate aproximativă este de 70.ooo de spectatori.
Piața Constituției s-a înființat prin proiectul de sistematizare a Capitalei, atunci când Cartierul Uranus a fost demolat, în timpul regimului comunist, pentru a face loc Palatului Parlamentului şi salbei de clădiri care îl înconjoară astăzi.
Catedrala Mântuirii Neamului
Localizare: Calea 13 Septembrie nr. 4-60, sector 5, București
Catedrala Mântuirii Neamului este cea mai mare biserică din România și una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din lume, având hramul principal „Înălțarea Domnului” și hramul secundar Sfântul Apostol Andrei.
Catedrala Mântuirii Neamului deține cel mai mare iconostas din lume, cu o lungime de 23,8 de metri și o înălțime de 17,1 de metri (confirmat de Academia Recordurilor Mondiale). Catapeteasma Catedralei Naționale a fost realizată sub îndrumarea pictorului Daniel Codrescu în decursul anului 2018. Daniel Codrescu a studiat la Institutul de Artă și Restaurare „Palazzo Spinelli” din Florența și a lucrat pe cele mai importante șantiere de pictură și restaurare din Florența, Sudul Franței, Bucovina și București; acesta a terminat UNARTE și are o specializare în restaurarea operelor de artă.
Iconostasul cuprinde 45 de icoane în stil bizantin. Pe absida altarului se află cea mai mare reprezentare, în mozaic, din România, a Maicii Domnului (Platytera – termen din limba greacă acordat Fecioarei Maria, însemnând „mai vastă decât cerurile”), având 16 metri de la bază până la vârful aureolei; Mozaicul are o suprafață de 3.ooo de metri pătrați numai în altar.
În noiembrie 2016 a fost turnat la Innsbruck primul clopot al Catedralei Mântuirii Neamului; acesta cântărește peste 25 de tone și are un diametru de 3,35 de metri, fiind cel mai mare clopot în mișcare din lume situat într-un edificiu de biserică.
La 31 mai 2019, Papa Francisc, însoțit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a vizitat oficial Catedrala Mântuirii Neamului.
Catedra Mântuirii Neamului a fost proiectată să dăinuie peste 500 de ani și să reziste la cutremure de peste 8,5 grade pe scara Richter.
Puțini știu că ideea unei Catedrale Naționale s-a născut acum peste 120 de ani, în vremea regelui Carol I care, deși era de altă confesiune, a venit să conducă un popor ortodox și a înțeles că poporul trebuie să aibă o Catedrală. Regele Carol I a promovat acest proiect în anul 1882, prin intermediul Camerelor legiuitoare, alocând pentru construcția Catedralei suma de cinci milioane de lei aur.
Prof. Nicolae Noica: „Carol I, când a gândit acest proiect, al Catedralei Mântuirii, l-a legat de jertfa celor care muriseră în războiul pentru independența României, iar aceștia urmau să fie pomeniți la slujbe, pentru mântuirea sufletelor, într-o catedrală a întregii Românii”.
Mihai Eminescu: „…Ziua următoare ne-am pomenit în redacțiune cu Beizadea Mitică, Președintele născut al tuturor întreprinderilor pornite din gând bun. Încântat de cele cuprinse în articolul publicat în Timpul, el a venit sa ne spună că a hotărât să înființeze un comitet, care ia asupra sa sarcina de a porni o mișcare și de a aduna bani pentru zidirea unei mărețe catedrale, cum se cuvine să aibă Bucureștii, capitala glorioasei Românii”.
Semnificație duhovnicească
Imaginea de corabie a catedralei a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din Evanghelii. Corabia lui Noe era o prefigurare a bisericii, corabie-mântuire, ca salvare de păcat şi de moartea cea veşnică, a sufletului despărţit de Dumnezeu. A doua formă care se regăseşte în biserica în formă de corabie, este cortul, sau templul lui Moise, cel care era mobil, deplasabil.
Cartierul Uranus
Localizare: București, sectorul 5
Scurt istoric
Cândva, în sectorul 5 al Bucureștiului, în zona Parcul Izvor, Casa Poporului și Casa Academiei, exista un cartier cu străzi mici, în pantă, pavate cu piatră cubică. Străzile cartierului Uranus se numeau sugestiv: Cazărmii, Brutus, Bateriilor, Vităneşti, Puţul cu Apă Rece, Vânători, Sapienţei, Apolodor, Meteorilor, Antim, Puişor, Crăiţelor, Aleea Trandafirilor, Militari, Schitul Maicilor, Banul Mihalcea, Meteorilor, Minotaurului, Arionoaia etc. Locuitorii cartierului erau, în general, mici negustori și meşteşugari.
La scurt timp după cutremurul din 1977, când și-au pierdut viața în jur de 1.400 de oameni, regimul comunist a decis să demoleze în cartierul Uranus, pe lângă vile boiereşti şi case vechi, modeste, trei biserici: Alba-Postăvari, Spirea Veche şi Izvorul Tămăduirii. Alte două lăcașe de cult au scăpat de la demolare, dar au fost mutate (Schitul Maicilor şi biserica Mihai Vodă); aceste lăcaşe de cult au fost ascunse, printre blocurile înghesuite, ca să fie cât mai puţin vizibile. Tot atunci s-au demolat şi alte monumente istorice din Cartierul Uranus: Muzeul Militar, vechiul Arsenal, Spitalul Brâncovenesc, clădirea Operetei, Casa Demetriade, Fântâna Lahovary etc. Astfel, a fost șters de pe fața pământului, aproape în totalitate, cartierul Uranus.
În anul 2019, un grup de arhitecți și specialiști au lansat proiectul Uranus Acum, pentru a păstra spiritul comunitar și legăturile invizibile dintre epoci. Proiectul este o incursiune în istorie și în modul în care aceasta poate fi reintegrată în dezvoltarea urbană actuală.
Arenele B.N.R.
Localizare: Strada Doctor Joseph Lister nr. 35 – str. Dr. Staicovici nr. 42-48, sector 5, București
Arenele BNR reprezintă un complex de terenuri de tenis, renumit pentru găzduirea în trecut a unora dintre cele mai importante competiții de profil din România.
Arena Centrală are o capacitate de 5.000 de locuri și beneficiază de instalație nocturnă. Întregul complex mai cuprinde și 11 terenuri de tenis pe zgură. Aici se desfășoară cursuri de inițiere și perfecționare în tenis de câmp (sau, pe timpul iernii, în sala de sport acoperită). Denumirea acestui complex vine de la Banca Natională a României.
B.N.R.: În prezent este necesară o reconstrucţie din temelii a Arenei Centrale, din cauza unui cumul de factori obiectivi, uzura fizică a construcţiei edificată la începutul anilor `70; modificarea succesivă a standardelor privind siguranţa în construcţii, cu precădere modificarea survenită în anul 2016; creşterea exigenţelor privind construcţia de stadioane şi arene sportive şi organizarea de evenimente publice pe acestea, în special din perspectiva afluirii și defluirii de persoane.
Piața Francofoniei
Piața Francofoniei a fost inaugurată în aprilie 2013, la intersecția dintre bulevardul Libertății și Calea 13 Septembrie, în sectorul 5 al Bucureștiului. Prilejul a fost împlinirea a douăzeci de ani de la aderarea României la Organizația Internațională a Francofoniei.
Pavajul din Piața Francofoniei este realizat din granit alb, iar monumentul este placat cu marmură crem din Vratza și are două plăci comemorative din marmură, gravate bilingv (română și franceză). La mijlocul lor este inserată stema Bucureștiului. Suprafața pieței este de 250 de metri pătrați, iar asamblarea ei a fost gata în doar patru zile.
Piața simbolizează tradiția francofonă a României și promovarea activității României în ceea ce privește francofonia instituțională.
Palatul Bragadiru
Localizare: Calea Rahovei 147 – 153, sector 5, București
Istoricul imobilului „Colosseum” și al construcțiilor anterioare începe la mijlocul anilor 1800, când întregul domeniu purta numele de Bragadiru, aparținând omului de afaceri Dumitru Marinescu Bragadiru. Acesta a început construcția „Colosului”, așa cum era cunoscută clădirea la începuturile sale, în jurul anului 1905.
În 1948 averea familiei a fost confiscată, iar Palatul Bragadiru a devenit Casa de Cultură Lenin. În anul 2003 Palatul Bragadiru a fost retrocedat proprietarilor de drept, urmașii lui Dumitru Marinescu Bragadiru, care i-au redat strălucirea de odinioară.
Arhitectura este reprezentativă pentru construcțiile anilor 1900. Palatul a fost realizat după planurile concepute de arhitectul austriac Anton Shuckerl. Grădina de vară și terasa completează echilibrat arhitectura eclectică a palatului, cu scări în spirală în stil Normand, cu stucaturi, cu statui inserate direct în fațadă, imense oglinzi venețiene și balcoane în stil victorian. Palatul Bragadiru este una dintre cele mai impunătoare construcții ale Bucureștiului de altădată, un martor al perioadei Belle Époque.
Structură
Clădirea are o spectaculoasă sală de bal care poate funcționa și ca sală de teatru sau de concerte, o bibliotecă, o popicărie, numeroase camere și alte încăperi. Palatul are 10.000 de metri pătrați construiți și un teren aferent de 12.000 de metri pătrați.
Palatul Bragadiru astăzi este o locație rafinată ce găzduiește evenimente private (ceremonii de nuntă, petreceri aniversare, evenimente corporate etc.). Sala Colosseum este spectaculos impregnată de strălucirea anilor de glorie a Bucureștiului interbelic.
Palatul Bragadiru este declarat monument istoric de către Ministerul Culturii și Cultelor.
Grădina Palatul Bragadiru
Aparținând complexului arhitectural Palatul Bragadiru, Grădina de vară reflectă și completează armonios arhitectura palatului. Suprafața grădinii este de 12.122 metri pătrați și dispune de o terasă / restaurant cu mai multe foișoare moderne.
Calea 13 Septembrie
Localizare: în sudul sectorului 5, aproape de inima Bucureștiului
Calea 13 septembrie își are denumirea inspirată de un eveniment istoric. Pe 13 septembrie 1848, pompierii români conduşi de căpitanul Pavel Zăgănescu s-au luptat pe dealul Spirii (situat la acea vreme în apropierea Bucureştiului), cu trupele otomane conduse de Kerim Paşa, ofensivă venită să înăbuşe Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Pompierii români au reuşit să respingă atacul, iar ziua de 13 septembrie a devenit de atunci Ziua Pompierilor.
Calea 13 Septembrie a fost mult mai lungă şi cuprindea în plus un segment al străzii Uranus, precum şi strada Fonteriei. Calea 13 Septembrie începe de la intersecţia cu Drumul Sării şi strada Petre Ispirescu, intersectându-se cu strada Mihail Sebastian (după scriitorul român care a trăit între anii 1907-1945). Pe dreapta, pe unul dintre colţuri, se găseşte biserica Sfânta Treime Ghencea (sau Sebastian), o construcţie monumentală modernă, ridicată pe locul altei biserici mai vechi, ctitorită de Necula Băcanu şi alţi negustori, care data de pe la 1820.
Pe partea stângă a străzii, la numărul 196, a funcţionat cândva cinematograful Lira, denumirea dată unui complex, din care făcea parte atât un cinematograf, cât și o grădină de vară, unde puteai viziona filme în aer liber.
Calea 13 Septembrie se termină acum în bulevardul Libertăţii, printr-o mică piaţetă, iar pe partea stângă se află Palatul Parlamentului. Sculptat de patrimoniul energic al orașului, la doar un pas distanță de Casa Poporului, pe Calea 13 Septembrie s-a deschis în 1999 Hotelul Marriott (Bucharest Grand Hotel), clădire începută în 1986 după planurile arhitectei Ligia Popp.
Plopul fără soț de pe Calea 13 Septembrie
Trecătorii mirați pot descoperi, în periplul lor pe Calea 13 Septembrie, un arbore stingher și bătrân, aflat chiar pe pista de biciclete, pe trotuar, lângă gardul Catedralei Mântuirii Neamului. Acest plop bătrân este un martor mut ce simbolizează supraviețuirea, el însuși supraviețuind miraculos demolării cartierului Uranus. Acest plop se afla odată chiar în inima cartierului dispărut în timpul sistematizării comuniste.
Calea Rahovei
Istoric și etimologie
Calea Rahovei fost una dintre cele cinci mari artere ale orașului medieval, artere ce porneau de la Curtea Veche, pe atunci inima citadelei, si se continuau cu importante căi de comunicație și transport ce legau Bucureștii de alte mari orase. Podul Calicilor, viitoarea Calea Rahovei, se prelungea spre drumul ce ducea la Craiova și, mai departe, spre Zimnicea și Turnu, la Dunăre.
Podul Calicilor (căruia turcii îi ziceau Podul Haidâm) s-a numit astfel, deoarece aici își aveau modestele sălașuri săracii orașului. Până în secolul al XVII – lea, pe malul drept al Dâmboviței era Mănăstirea Mihai Vodă și multele bordeie, pe jumătate îngropate în pământ, ale calicilor (oameni liberi, tolerați de domnie și biserică în schimbul unor servicii). În anul 1654, domnitorul Constantin Șerban a construit pe o colină, de pe malul drept al Dâmboviței, o mănăstire, viitoarea mitropolie, ale cărei proprietăți ajungeau la nord-vest până la Podul Calicilor.
Sub domnia lui Constantin Brâncoveanu s-au dăruit boierilor locuri în Mahalaua Calicilor, astfel că noii moșieri au început să-și construiască așezăminte de-a lungul Podului Calicilor, săracii fiind tot mai împinși spre margine. Numele drumului, Podul Calicilor, a fost schimbat mai târziu în Podul Caliței (după numele unei boieroaice, într-o încercare de a scăpa și de conotația interpretabilă a locului). Din 1860 Podul Caliței a fost schimbat cu Calea Craiovei, iar dupa 1878 s-a numit Calea Rahovei.
Academia Tehnică Militară Ferdinand I
Localizare: Bulevardul George Coșbuc 39-49, sector 5, București
Academia Tehnică Militară „Ferdinand I” din București este o instituție de învățământ superior, acreditată. A fost înființată de Regele Carol al II-lea, în 1937, prin Decretul 371 care stipula că: Academia Tehnică Militară are ca scop formarea de ofițeri ingineri cu o pregătire corespunzătoare specificului tehnic al diferitelor arme, necesar pentru încadrarea comandamentelor, unităților, formațiunilor și instituțiilor militare de specialitate.
În prezent, Academia Tehnică Militară desfășoară învățământul de formare a ofițerilor ingineri și învățământ postuniversitar, pentru nevoile Ministerului Apărării Naționale și celorlalte structuri ale sistemului național de apărare (Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază și Administrația Națională a Penitenciarelor).
Într-un comunicat de presă, Ministrul Apărării Naţionale, Mihai Fifor, a declarat:Atribuirea denumirii „Ferdinand I” Academiei Tehnice Militare, în an centenar, vorbeşte de la sine despre preţuirea pe care Armata României o acordă ctitorilor acestei ţări. Nu întâmplător am ales împreună cu Casa Regală acest nume, pentru că Armata României se leagă de personalitatea Regelui Ferdinand I cel care, putem spune, a făurit România modernă. Mulţumim pe această cale familiei regale, Casei Regale, pentru că au acceptat ca Academia Tehnică Militară să poarte acest nume începând cu această zi.
Piața de flori
Lângă Academia Tehnică Militară „Ferdinand I” se află Piața George Coșbuc și Piața De Flori (din Calea Rahovei nr. 169), o locație deja celebră înainte de evenimentele revoluției din 1989. Piața de Flori este localizată în imediata vecinătate a intersecției care unește bulevardul George Coșbuc, Calea Rahovei, Strada Odoarei și bulevardul Tudor Vladimirescu.
Este cea mai mare piață de flori din București, de tip en-gros, locul de unde se aprovizionează florăriile mici din oraș și din afara lui. Deschisă non-stop, Piața de Flori este mai animată la primele ore ale dimineții, când florarii din tot orașul vin să se aprovizioneze de aici.
Clădirea orientată spre bulevardul George Coșbuc nu mai funcționează ca spațiu comercial, fiind în prezent sediul unei instituții, astfel că vânzarea de flori are loc dinspre Calea Rahovei.
Podul Calicilor
Etimologie și scurt istoric
Podul Calicilor (căruia turcii îi ziceau Podul Haidâm) s-a numit astfel, deoarece aici își aveau modestele sălașuri săracii orașului. Străzile din București purtau în vechime numele de poduri, fiindcă erau pavate cu lemn, mult mai ușor de găsit și mai ieftin decât piatra.
Până în secolul al XVII – lea, pe malul drept al Dâmboviței era Mănăstirea Mihai Vodă și multele bordeie, pe jumătate îngropate în pământ, ale calicilor (oameni liberi, tolerați de domnie și biserică în schimbul unor servicii, având chiar și starostele lor).
În anul 1654, domnitorul Constantin Șerban a construit pe o colină, de pe malul drept al Dâmboviței, o mănăstire, viitoarea mitropolie, ale cărei proprietăți ajungeau la nord-vest până la Podul Calicilor.
Dacă descindem în secolul al XVIII-lea, aflăm că zona Rahovei a ținut de formarea mahalalei Calicilor, locul unde locuiau săracii, pârliții și infractorii mărunți ai Bucureștiului, zonă transformată și industrializată în deceniile următoare.
Un document din 1813 vorbește de „moșii în deal, la Podul Calicilor, lângă morile mănăstirii Radu Vodă”, care mori nu puteau fi decât amplasate pe Dâmbovița, lângă Mihai Vodă.
Podul Calicilor, viitoarea Calea Rahovei, se prelungea spre drumul ce ducea la Craiova și, mai departe, spre Zimnicea și Turnu, la Dunăre.
Sub domnia lui Constantin Brâncoveanu s-au dăruit boierilor locuri în Mahalaua Calicilor, astfel că noii moșieri au început să-și construiască așezăminte de-a lungul Podului Calicilor, săracii fiind tot mai împinși spre margine de extinderea orașului. De-a lungul timpului aici au avut case boierii Costache Creţulescu, Mihalache Manu, Nae Golescu, vornicul Comăneanu, logofătul Fundăţeanu, Bujoreanu, Jianu, vistierul Mihălescu, Arioneştii, Cătunenii, stolnicul Iacovachi, Nestor, Dudescu, Tufeanu, Chiriac, Fălcoianu.
Numele drumului, Podul Calicilor, a fost schimbat mai târziu în Podul Caliței (după numele unei boieroaice, într-o încercare de a scăpa și de conotația negativ interpretabilă a locului). Planul orașului din 1770 ne dă numele de Podul Caliții pentru Calea Rahovei, notat astfel de către istoricii Paul Cernovodeanu și Nicolae Vatamanu în articolul „Considerații asupra calicilor bucureșteni în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea. Cîteva identificări topografice legate de așezările lor”. Unele surse spun că s-a construit o podișcă peste râu, din ordinul cucoanei Calița, de unde și denumirea Podul Caliței.
Din 1860 Podul Caliței a fost schimbat cu Calea Craiovei, iar dupa 1878 s-a numit Calea Rahovei. Calea Rahovei fost una dintre cele cinci mari artere ale orașului medieval, artere ce porneau de la Curtea Veche, pe atunci inima citadină, si se continuau cu importante căi de comunicație și transport ce legau Bucureștii de alte mari orașe. Odată cu marea sistematizare a orașului, după cutremurul din 1977, la începutul anilor ‘80, blocurile au luat locul caselor, de la Calea Rahovei până la Calea 13 Septembrie.
Mănăstirea Mihai Vodă
Localizare: Strada Sapienței nr. 4, sector 5, București.
Descriere
Mănăstirea Mihai Vodă este una dintre cele mai vechi construcții din București, ctitorie a voievodului Mihai Viteazul, din anul 1594.
Inițial localizată pe dealul Spirii/Arsenalului, actualul Parc Izvor, mănăstirea a fost înconjurată de ziduri, precum o cetățuie, dar a suferit mai multe transformări de-a lungul timpului, inclusiv o relocare, îndeplinind mai multe roluri, în timp ce înfrunta secolele: fostă reședință domnească, spital militar, școală de medicină și chiar Arhivele Statului.
În timpul regimului comunist, în 1985 mănăstirea a fost propusă spre demolare. Anexele mănăstirii și zidurile au fost dărâmate, și doar datorită protestelor Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române și memoriilor trimise de intelectualii vremii (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Șora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu etc.), biserica și turnul clopotniței au putut fi salvate, fiind relocate la o distanță de 289 de metri, de pe Dealul Mihai Vodă până în locul în care se află și astăzi, pe strada Sapienței nr. 4, sectorul 5.
Istoric
Mănăstirea ctitorită în anul 1594 de Mihai Viteazul a fost amplasată inițial pe vârful dealului înspre malul drept al râului Dâmbovița, deal care mai târziu se va numi Dealul Mihai Vodă, unind cetatea Bucureștilor prin podul Mihai Vodă.
Construcția a fost ridicată pe locul unei vechi bisericuțe din secolul al XV-lea, biserica „Sfântul Nicolae din Pâlcov” construită, conform surselor istorice, în timpul domniei voievodului Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș. Între anii 1558-1559, aproape în ruine, bisericuța a fost renovată de jupâneasa Caplea din Stănești, urmașă a boierului Mogoș și mătușă a boierilor Buzești. La moartea sa, în jurul anului 1585, a fost îngropată aici, iar mănăstirea și-a schimbat denumirea în „Mănăstirea postelnicesei Caplea” sau „Mănăstirea Sf. Nicolae a postelnicesei”. La sfârșitul secolului al XIV-lea, mănăstirea a fost reconstruită ca schit, fiind cunoscută și sub numele de Biserica Albă Postăvari. Conform unei menționări din 1591, egumenul Evghenie de la Mănăstirea Simonopetra (muntele Athos) i-a cerut lui Mihai Viteazul, pe atunci Mare Ban al Craiovei, să clădească o nouă mănăstire, deoarece mănăstirea veche, Biserica Albă-Postăvari, metoh al Mănăstirii Simonopetra, se afla în apropierea unei mlaștini insalubre. Banul Mihai a refăcut complet biserica, adăugându-i ulterior turnul clopotniță, mai multe case domnești, o casă pentru stareți, o sală de mese, o bucătărie (cuhnie) și pivnițe.
Printre vizitatorii străini care au remarcat splendoarea mănăstirii a fost, în anul 1654, Paul din Alepo: „Sâmbătă ne-am dus să slujim Liturghia într-o mănăstire care poartă numele Sfântul Nicolae, ctitoria răposatului Mihai Vodă, așezată tot pe o înălțime, la marginea orașului, de mari proporții și măreață, cu trei turle”.
În anul 1666 călătorul turc Evliya Celebi, scria în jurnalul său: „Sunt paisprezece mănăstiri mari, fiecare fiind asemenea unei cetăți puternice. Mai întâi vine Mănăstirea Mihai Vodă. Ea este așezată pe un deal, având o sută de încăperi de piatră”.
Până în anul 1848 slujbele în Mănăstirea Mihai Vodă au fost predicate în limba greacă. În 1848 enoriașii au cerut domnitorului Gheorghe Bibescu oficierea liturghiilor în limba română.
Arhitectură
Planul mănăstirii este de tip bizantin, un trilob alungit. Fațadele sunt împărțite de un brâu median, pe două registre, din cărămidă și tencuială, urmând tradiția edificiilor din secolul al XVI-lea. Zidurile au arcade încadrate de ciubuce rotunjite de cărămidă, iar ramele ușilor și ale ferestrelor sunt realizate din piatră, împodobite cu sculpturi. În interiorul bisericii, pereții sunt pictați cu ctitorii lăcașului de cult: Mihai Viteazul, Doamna Stanca, soția voievodului, boierul Stoica și voievodul Constantin Șerban cu soția lui, Ioana. Pictura interioară este refăcută de pictorul Costin Petrescu în stil neobizantin. În anul 1994 a fost restaurată icoana Maicii Domnului, au fost refăcute stranele, iar biserica a fost pardosită cu marmură.
După mai multe renovări, în aprilie 1955, prin Hotărârea de Guvern nr. 1160, complexul Mănăstirii Mihai Vodă a fost declarat monument istoric.
În prezent, biserica adăpostește o raclă în care sunt păstrate moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, Sfintei Xenia Petrovna, Sfântului Teofil, Sfintei Mucenițe Sevastiana, Sfântului Mucenic Ciprian, Sfintei Mucenițe Iustina, Sfântului Mucenic Clement, Sfântului Mucenic Trifon, Cuviosului Auxenție, Sfântului Dionisie Zakynthos, Sfântului Mucenic Anastasie, Sfântului Mucenic Panaghiotis, Sfântului Spiridon, Sfântului Nifon, Sfântului Ignatie Zagorski, Cuviosului Sava cel Sfințit, Sfântului Mucenic Eustatie, Sfântului Mucenic Teodor Stratilat, Cuviosului Paisie, Cuviosului Stelian Paflagonul, Sfântului Mucenic Mercurie, Sfântului Mucenic Haralambie și Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla.
Hram
Biserica Mănăstirii Mihai Vodă are hramul Sfântul Ierarh Nicolae.
Strada Ecoului
Strada Ecoului era una dintre străzile care coborau din dealul Arsenalului spre zona Antim, o stradă lungă cu vedere către Dealul Mitropoliei și traseu alambicat.
Strada Ecoului încapsula un microclimat social, cu vecini care se cunoșteau bine între ei, socializau intens și organizau adeseori concursuri de derdeluș pe Dealul Mitropoliei. Traseul ei de atunci ar fi traversat terenul de acum al Academiei, Casa Ştiinţei, clădirea rămasă neterminată, amplasată la stânga Casei Republicii (Palatul Parlamentului).
Frumusețea arhitecturală a străzii Ecoului excela prin farmecul liniștit al caselor partiarhale ce-o străjuiau, precum cele două vile amplasate în capătul de jos, una neoromânească, alta mauro-veneţiană, ambele demolate de regimul comunist.
Casa Academiei
Localizare: Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, București.
Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România, fondată în anul 1866. Conform statutului său, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice.
Casa Academiei Române, denumită initial Casa Științei și Tehnicii, este o clădire încă nefinalizată, situată în locul mai multor străzi din fostul cartierul Uranus, care au fost demolate între anii 1982 și 1984 (strada Arionoaiei, strada Meteorilor, strada Ecoului etc.), în timpul regimului comunist.
Nu departe de Casa Academiei se află Casa Republicii (Palatul Parlamentului sau Casa Poporului). Casa Academiei a fost construită între anii 1982 – 1989 și este, la rândul său, o construcție gigant, socialist, destinată biroului Elenei Ceaușescu, soția dictatorului Nicolae Ceaușescu. Elenei Ceaușescu i se conferise, la acea vreme, titlul de „mare academician doctor – inginer chimist”. Din anul 1989 s-a hotărât ca beneficiarul acestei clădiri monumentale să fie Academia Română.
În prezent, în clădire încă funcționează birouri ale institutelor de cercetare subordonate Academiei Române. Clădirea Academiei Române este conectată printr-un tunel de Palatul Parlamentului.
Schitul Maicilor – Biserica Buna Vestire
Localizare: Strada Mitropolit Antim Ivireanu nr. 47, sector 5, București.
Scurt istoric
Biserica schitului cu hramul Buna Vestire a fost înființată în anul 1729 (anul 1726 după alte surse), în vremea Voievodului Nicolae Mavrocordat, de către doamna Tatiana Hagi Dina (cunoscută și ca Timotheia Monahia sau Kiriaki Schimonahia), fiind înconjurată de corpuri cu cuhnie și chilii în stil brâncovenesc.
În iunie 1982, anexele au fost dărâmate și biserica a fost mutată cu 245 de metri spre răsărit, pe locul de azi, eliberat prin demolarea ce a avut loc conform proiectului comunist de sistematizare a orașului. Biserica a fost una dintre primele locașuri de cult mutate, scăpând de demolare, și se află astăzi în spatele blocurilor S.R.I., în apropierea Mănăstirii Antim. Chiliile ei însă au fost distruse complet.
După cutremurul din 1940, biserica a fost consolidată.
După relocarea din anul 1982, biserica a funcționat doar timp de o lună, ulterior interzicându-se oficierea slujbelor. Aceasta a fost redeschisă publicului din anul 1995.
Arhitectură
Biserica în forma unei nave are un singur turn-clopotniță, pe pronaos, înalt de 15.5 metri, la care se ajunge pe o scară dintr-un turn de lângă fațada nordică. Schitul Maicilor are un pridvor deschis, pavat cu marmură de Rușchița, cu trei arcade sprijinite pe colonete din piatră, cu capiteluri și baze ornamentate. Fațadele au firide înalte în acoladă, cu ferestre în ramă de piatră, în partea inferioară. Soclul bisericii are aproximativ un metru.
Descriere
Schitul, ctitorit de doamna Tatiana Hagi Dina este construit în stil brâncovenesc, cu hramul Buna Vestire.
Până astăzi biserica păstrează fragmente din moastele Sfinților Nicolae si Haralambie, în piciorul Mesei de Jertfă din Sfântul Altar. Acum ca și atunci, biserica este cunoscută datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dăruită de ctitora sa, Tatiana Hagi Dina.
Vechiul ansamblu mănăstiresc Schitul Maicilor, construit în secolul al XVIII-lea, la poalele Dealului Spirii, a inclus mica bijuterie ce poate fi vizitată și astăzi: biserica cu icoane și picturi vechi ce ne evocă nostalgic vechiul târg al Bucureștilor cu farmecul lui arhaic.
Biserica Buna Vestire – Schitul Maicilor din București este declarată monument istoric.
Stadionul Republicii
Localizare: Stadionul Republicii din București a fost denumit inițial Stadionul ONEF sau Stadionul ANEF; este amplasat în apropierea actualei clădiri a Palatului Parlamentului (Casa Poporului sau Casa Republicii), în sectorul 5 al Capitalei.
Stadionul a fost considerat primul stadion modern din România, cu o capacitate de 20.000 de locuri, fiind prevăzut cu gazon și sistem de irigație.
Stadionul a fost inaugurat în anul 1926, cu ocazia meciului de rugby dintre echipa României și cea a armatei franceze. Stadionul ONEF (Oficiul Național de Educație Fizică, mai târziu ANEF – Academia Națională de Educație Fizică) a fost modificat între 1933 și 1939 de arhitectul Horia Creangă.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, stadionul a fost distrus de un incendiu și reconstruit mai târziu cu denumirea de Stadionul Republicii, reinaugurat în 1948 cu ocazia primei ediții a Campionatelor Internaționale de Atletism ale Republicii Populare Române. După reconstruire stadionul avea o capacitate de peste 40.000 de locuri.
Stadionul Republicii a fost al doilea stadion din România dotat cu instalație de nocturnă, după Stadionul Romcomit din București.
A găzduit 42 de meciuri ale echipei naționale de fotbal, unul al echipei olimpice, 15 jocuri din cupele europene, 22 de finale ale Cupei României și multe alte meciuri de campionat, cupă, etc.
A găzduit și nenumărate competiții atletice, printre care mai multe ediții ale Campionatelor Internaționale de Atletism ale României.
În afară de evenimentele sportive (fotbal, rugby, atletism, handbal, baschet, box, tenis etc.), aici au avut loc adunări populare – una dintre ele fiind consemnată de istoricul Dinu C. Giurescu. În anii ’80 Stadionul Republicii a fost demolat în același proiect de sistematizare a Bucureștiului, pentru construcția unui elicodrom, care însă nu s-a finalizat, acum pe amprenta acestuia aflându-se parcarea subterană a Camerei Deputaților.
Parohia Sfântul Ilie-Gorgani
Localizare: Strada Silfidelor 5, Sectorul 5, București.
Traversând Podul Izvor spre Parcul Cișmigiu, pe partea dreaptă poți descoperi o biserică albă, cu trepte de marmură, Parohia Sfântul Ilie-Gorgani
Istoric
Cea mai veche menţiune asupra bisericii Sfântul Ilie-Gorgani este în hrisovul lui Matei Basarab, din 6 august 1639. În timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), a fost declrată al metoh mănăstirii de la Cotroceni. Din consemnările vremii aflăm că biserica exista şi în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, primind în jurul anului 1694, drept danie, un clopot.
Etimologie
„…între bisericile vechi, se mai înşiră, pe lângă cele arătate mai sus, aceea […] a Gorganului, pe care n’o cred numită după biata modâlcă de pământ pe care e clădită, ci de acel Gorgan Spătarul, cumnatul lui Matei‑Vodă, care-l ajută credincios în răscoala şi izbânda lui” (Nicolae Iorga în Istoria Bucureștilor).
Gorgan – conform DEX, înseamnă movilă înălțată deasupra unui mormând străvechi.
Arhitectura
Pe amprentă în stil grecesc, biserica a fost înălțată urmând însă principiile artei ecleziale românești din secolul al XIX-lea, sub formă de navă, cu interior divizat în trei culoare cu câte două rânduri de strane şi 10 stâlpi din lemn ce susţin bolta semicilindrică centrală. Biserica are pridvor, iar portalul uşii de la intrare este sculptat în piatră, cu elemente decorative post-brâncoveneşti. În interiorul lăcașului, în partea sudică, se află şase morminte, acoperite cu lespezi de piatră inscripţionate cu litere chirilice şi greceşti. Catapeteasma din icoane zugrăvite în Grecia, la Muntele Athos, completează valoarea artistică și duhovnicească a sfântului lăcaș. În interior se află și o icoană a Sfântului Prooroc Ilie, datată din secolul al XVII-lea, premiată la Expoziţia de Artă bizantină şi românească de la Berna (Elveţia). Unele surse spun că această icoană ar fi fost icoana de hram a vechii biserici, cea pe locul căreia s-a construit actualul lăcaş al parohiei Sfântului Ilie-Gorgani.
Biserica Sfântul Elefterie Vechi
Localizare: Strada Sfântul Elefterie, nr. 20, sector 5, București.
Istoric
Biserica Sfântul Elefterie Vechi din București a fost construită in prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în timpul domniei lui Mihai Racoviță, din dania jupânului cupeț (negustor) Constantin sin Macsin, după cum se menționează în pisanie, pe locul ce aparținea unei moșii a Mitropoliei. Biserica a fost ridicată în fața morilor Mitropoliei, denumite „Morile Vlădichii”, cu ajutorul și sub oblăduirea mitropolitului Neofit.
În jurul anului 1782, marele vistier Nicolae Brâncoveanu, strănepotul lui Constantin Brâncoveanu, observând starea sfântului lăcaș, ia asupra sa sarcina întreținerii acestuia.
Avariată de cutremurul din 1802, mitropolitul Dositei Filitti al Ungro Vlahiei, prin drepturile conferite de hrisovul lui Grigore al II-lea Ghica, preia administrarea și întreținerea bisericii în jurul anului 1804.
În anul 1867 bisericii i se reclădește întreaga parte superioară, primind înfățișarea unui lăcaș de cult renovat în stil neo-clasic.
După cutremurele din 1940 si 1977, Biserica Sfântul Elefterie Vechi a fost reconsolidată și i s-a refăcut turla.
În perioada interbelică s-a început în apropiere construcția unei biserici mai încăpătoare care poartă numele Biserica Sfântul Elefterie Nou.
În zilele de sărbătoare și duminica, la Biserica Sfântul Elefterie Vechi sfintele slujbe ortodoxe au loc și în limbaj mimico-gestual, pentru credincioșii deficienți de auz.
Hram
Biserica Sfântul Elefterie Vechi are două hramuri: Sfântul Mucenic Elefterie și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Din martie 1915 biserica Sfântul Elefterie Vechi este declarată monument istoric.
Biserica Sfântul Elefterie Nou
Localizare: Strada Sfântul Elefterie, nr. 1, sector 5, București, în piaţa Sf. Elefterie, vizavi de Opera Naţională.
Istoric
Lucrările de construcție au început anul 1935 și s-au terminat în anul 1971, iar unul dintre primii ei ctitori a fost generalul Ion Georgescu, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, împreună cu soția sa, Smaranda.
Vechea biserică Sfântul Elefterie Vechi a devenit neîncăpătoare pentru enoriașii parohiei, astfel încât pe data de 29 aprilie 1934 s-a decis construirea unei noi biserici, Sfântul Elefterie Nou.
Arhitectură
Amprenta bisericii este în formă de cruce greacă înscrisă. Clădirea este așezată cu absida Sfântului Altar spre Strada Dr. Lister, cu intrarea dinspre Strada Sfântul Elefterie. Planurile de arhitectură au fost întocmite de prof. arh. Constantin Iotzu, iar cele de structură de către inginerul Dumitru Marcu. Catapeteasma este sculptată în lemn de cireș, de către Grigore Dumitrescu și Aurel Obreja. Picturile au fost realizate de pictorii către Iosif Keber şi Vasile Rudeanu. După cutremurul din martie 1977, biserica a fost reconsolidată. Turla decagonală pe naos este încadrată de patru turle mai mici. Pridvorul are trei arcade construite pe coloane din piatră, cu capiteluri neobizantine.
Un pridvor similar există şi pe faţada laterală nordică, către Piaţa Sf. Elefterie. Întreaga biserică este îmbrăcată în exterior cu asize de cărămidă aparentă, alternând cu panouri tencuite. O friză alcătuită din arce mult alungite decorează partea superioară a faţadelor.
Biserica găzduiește o parte din moaștele Sfântului Mare Mucenic Elefterie.
Muzeul Gheorghe Tattarescu
Localizare: Strada Domniţa Anastasia nr. 7, sector 5, București.
Istoric
Construcția inițială a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea de Dimitrie Popescu, din Mahalaua Gorgani, pe ulița Belvedere, astazi str. Domnița Anastasia nr. 7. Casa a fost o reședință particulară, în formă de han a Bucureștilor de altădată, cu etaj și mansardă, unde a locuit pictorul Gheorghe Tattarescu.
Din anul 1951 aceasta a devenit muzeu, odată cu donaţia casei şi a unei părţi din opera pictorului, iar deschiderea oficială a fost în anul 1953. Muzeul beneficiază de un bogat patrimoniu de pictură (inclusiv pictură murală), grafică, artă decorativă, documente şi piese de mobilier aparținând artistului pașoptist Gheorghe Tattarescu și familiei sale.
Gheorghe Tattarescu a fost întemeietorul Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, alături de Theodor Aman, și este unul dintre cei mai cunoscuți pictori religios din România. A pictat 58 de biserici, precum Colţea, Zlătari, Sf. Spiridon, Creţulescu etc.
Clădirea în care se află Muzeul Gheorghe Tattarescu a fost declarată monument istoric în anul 1951.
Casa Memorială ”Liviu și Fanny Rebreanu”
Localizare: Strada dr. Gheorghe Marinescu, nr. 19, apartament 11, sector 5, București, vizavi de curtea Palatului Cotroceni.
Casa Memorială „Liviu Rebreanu și Fanny Liviu Rebreanu” este un muzeu de artă plastică în care se regăsesc lucrări ale pictorilor și sculptorilor români: Theodor Pallady, Jean Steriadi, Camil Ressu, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu, Oscar Han, Ion Jalea ș.a. Patrimoniul ei include și obiecte personale, acte, manuscrise, corespondență, costume populare, mobilier de colecție, lăzi de zestre etc.
Apartamentul a fost achiziționat de scriitorul Liviu Rebreanu (1885-1944), în anul 1934, pentru fiica sa Puia-Florica Rebreanu. A devenit casă memorială în anul 1995, când Puia-Florica Rebreanu s-a stins din viață.
Mănăstirea Antim
Localizare: Strada Mitropolit Antim Ivireanu, nr. 29, sector 5, București.
Istoric
În anul 1713 Sfantul Mitropolit Antim Ivireanul hotărăște să clădească o mănăstire închinată tuturor sfinților, pe locul unei vechi bisericuțe din lemn, închinata Sfântului Ierarh Nicolae.
Inițial, mănăstirea avea forma unei cetăți, cu biserica aflându-se în inima ei.
Biserica Mănăstirii Antim, a fost sfințită în anul 1715, după cum se poate citi și astăzi în pisania scrisă în versuri, în limba greacă.
Mitropolitul Antim Ivireanu a lăast sub testament ca veniturile mănăstirii să fie date nevoiașilor, rânduind, de asemenea, ca pe cheltuiala mănăstirii să fie dați la școală copii, cărora să le fie asigurate adăpost, masă și manuale. Tot el a poruncit preoților să-i înmormânteze gratuit pe cei fără adăpost.
De-a lungul timpului, la Mănăstirea Antim a funcționat o școală monahală, iar între anii 1840-1864, în ea au fost depozitate Arhivele Statului. A suferit mai multe reconsolidări și reparații până la forma pe care o are astăzi.
Arhitectură
Biserica înălțată în secolul al XVIII-lea are amprenta sub formă de trifoi, trilobată. Ferestrele sunt mari, cu ancadramente sculptate în piatră; decorate cu rozete minuțios executate, iar pridvorul este deschis. Coloanele înalte au capiteluri și piedestaluri sculptate cu motive florale. Făurită și sculptată de Sfântul Antim însuși, ușa masivă de lemn de stejar de la intrarea în biserică străjuiește tainele duhovnicești.
